Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: - S-a scurs, iată, un deceniu de la publicarea acestei fresce-fluviu pe care noi, românii, abia anul trecut am avut bucuria s-o descoperim în limba română - „A opta viață (pentru Brilka)”. Publicată la Editura Trei, în prestigioasa colecție Fiction Connection - sincere felicitări, Magda Mărculescu! -, prin filtrul curat al traducătoarei Laura Karsch, povestea m-a impresionat prin ușurința cu care desprinde destine mici din corpul uriaș al istoriei secolului al XX-lea, metamorfozându-le în istorii caracteristice, ale Georgiei, de pildă, țara ta de naștere, Nino. Și-acum, prima mirare: cum regăsești, astăzi, „A opta viață”? (în treacăt fie adăugat, Rusia pulverizează în continuare națiuni întregi - nimic nou, aici). Cum regăsești, zic, această construcție literară care mie, unul, mi-a părut scrisă mai degrabă cu inima? Ai mai adăuga vreun rând, ai elimina poate altul, ori o vezi, în prezent, perfect echilibrată?
- Nino Haratischwili: Desigur, o carte este definită întotdeauna de contextul în care a fost scrisă, dar să știi că rareori revin la un proiect pe care l-am finalizat şi care are deja o viaţă proprie. În cazul romanului A opta viaţă mi s-a oferit și un dar special, deoarece continuă să ajungă la noi cititori, tradus în nenumărate limbi. Practic, procesul de scriere nu se încheie niciodată. Dacă aş reveni la cărţi pe care le-am scris la 25, 30 sau 35 de ani, ar fi invariabil perspectiva lui Nino la vȃrsta de 25, 30 sau 35 de ani, care a scris cum s-a priceput mai bine prin prisma acelui moment, şi desigur că ştiu mai multe la 40 de ani şi aş vedea într-o altă lumină acele ipostaze ale mele, le-aş analiza, poate chiar aş găsi moduri de a le desăvȃrşi, dar o asemenea întreprindere e complet inutilă. O carte este scrisă întotdeauna la prezent, întotdeauna scrii prin filtrul a tot ceea ce ai trăit pȃnă la momentul respectiv. Nu cred, așadar, că are vreun rost să revin la o carte finalizată şi să fac vreo schimbare. Ceea ce contează este momentul prezent, precum şi textul la care lucrez în momentul de faţă.
O fată stranie, nevrotică
- Înainte să scrii ceva nou, ai deja titlul în minte ori se impune de regulă pe parcurs? Chiar, cum ai ajuns la „A opta viață” - un titlu, iată, cu dedicație inclusă (pentru Brilka). Ce ființă vizează numele dintre paranteze? Ne poți dezvălui?
- Ah, titlurile… Sunt ceva aparte, dintotdeauna am avut nevoie de un titlu înainte de a așterne sub el fie și câteva rânduri. Știu, nu știu cum se va desfășura firul cărții, trebuie să am mai întâi titlul. La fel s-a întâmplat și cu „A opta viață”. Totul a început cu acest nume - Brilka. L-am citit pe undeva, cred că era vorba de un personaj din Polonia, nu-mi mai amintesc exact. Dar mi-a rămas în minte numele şi m-a dus imediat cu gândul la o fată stranie, nevrotică. La momentul respectiv nu ştiam ce-o să scriu, dar mi-am notat numele şi cumva a dat tonul cărţii. Ulterior nu mai pot să schimb titlurile. E ca în cazul unui copil, i-ai ales numele, îl strigi o viață așa, apoi nu mai poţi să i-l schimbi pur şi simplu.
Căderea spre rădăcini
- Și eu care credeam că Brilka e o fărâmă din tine… Când a apărut, Nino, impulsul lăuntric care te-a împins să scrii „A opta viaţă” (o carte menită să te elibereze, poate, sau o carte a rememorării)? Mai ţii minte unde ai încropit primele pagini?
- Cred c-am început să scriu la Hamburg, unde locuiam pe atunci, deşi am călătorit constant în cei patru ani cȃt am scris cartea, preponderent prin Europa de Est. Nu mi-am dat seama la momentul respectiv în ce odisee urma să pornesc, voiam doar să-mi înţeleg un pic mai bine istoria, originile, voiam să ştiu de unde provin, pentru că într-o zi, la câţiva ani după ce mă stabilisem în Germania, mi-am dat seama că ştiam întreaga istorie a secolului XX din perspectiva occidentală şi cunoșteam de fapt mult prea puţin despre originile mele.
Iubirea e miezul
- O curiozitate firească, în ton cu următoarea mărturisire: la o lună după ce am închis „A opta viaţă” (cu tot cu cele 912 de pagini ale ediției ei în română), am cugetat câteva clipe la ce mi s-a întipărit, de neșters, în memorie. Eh, n-am să uit probabil curând scena în care blonda aceea năbădăioasă, activă în rândurile poliției politice rusești, dispune uciderea bebelușului din pântecul lui Kitty, dar nici scena „salvării” ravisantei Christine, desfigurată cu acid (dacă nu mă înșel), ori a sinuciderii aceleiași Kitty, după ce reușise, practic, să-și construiască o existență înfloritoare (financiar) în Occident. Mi-a lipsit descrierea morții Idei, femeia impunătoare cu inele pe toate degetele… Oricum, adunând aici ratarea în dragoste a lui Kostia, ratarea Stasiei (plus a surorilor ei), a Christinei, a lui Kitty, a Nanei, a Elenei, a Dariei, a Nizei, a lui Andro, a lui Alania etc. - neîmpliniri în iubire împletite din alte neîmpliniri în iubire - îmi dau seama că dragostea e, de fapt, miezul acestei cărți. Istoria mare și istoria mică nu sunt decât cadre ale aceleiași neîmpliniri: iubirea. Sunt în eroare, Nino?
- Iubirea a fost, este și va fi întotdeauna un element central al vieţii. Cel puţin asta e convingerea mea. Totul se întreţese, în fond, prin intermediul iubirii: relaţiile umane, familiile. Uneori iubirea nu e ce ne-am închipuit c-ar fi, uneori iubirea poate deveni şi o povară, poate duce la decepţii majore, poate să şi distrugă, iubirea este definită întotdeauna şi de epocă. Modul în care iubim are mereu de-a face cu viaţa pe care o ducem. Viaţa şi dragostea într-o dictatură sunt complet diferite de viaţa într-o ţară liberă. Ȋn acest sens, iubirea este totodată un act politic. Şi asta am vrut să reprezint. Am vrut să spun poveştile personale ale acestor oameni, să demonstrez modul în care povestea la scară mare influenţează cursul poveştilor mici.
Bunica minunată
- Că tot veni vorba - ce-i iubirea, Nino? Cum arată iubirea ta?
- O întrebare dificilă. Cred că fiecare individ are o definiţie aparte a iubirii. Ne deosebim foarte mult în ceea ce priveşte dorinţele şi nevoile, iar concepţia noastră asupra iubirii poate, de asemenea, să se schimbe cu timpul. Dar majoritatea oamenilor ar spune, probabil, că iubirea are mult de-a face cu încrederea şi cu îndrăzneala de a plonja în gol. Pentru mine este un echilibru foarte delicat între libertate şi apartenenţă.
- Apropo de apartenență: mărturisești la începutul cărții că bunica ți-a inoculat magia poveștilor, tatăl te-a învățat să(-ți) pui întrebări, iar mama (unde) să cauți răspunsuri potrivite. Și-acum, dubla mea curiozitate: care-i, Nino, cea mai frumoasă poveste pe care ți-a împărtășit-o bunica, povestea care ți s-a prins de inimă (nu socotesc aici „A opta viață”)?
- Bunica mi-a lăsat un număr infinit de poveşti şi, mai presus de orice, curiozitatea, o calitate care mi-a definit viaţa şi profesia. Îi datorez nespus, dar să știi că cea mai emoţionantă poveste care îmi vine în minte când mă gândesc la ea este una prea intimă spre a o împărtăși aici. Bunica a fost o femeie minunată, mi-a fost un model în multe privinţe şi ceea ce sunt şi ceea ce pot să fac i se datorează într-o bună măsură.
Cea mai mare greșeală a oamenilor
- Care e întrebarea care te-a tot frământat, te frământă şi crezi c-o să te frământe toată viaţa?
- Întrebările se schimbă şi ele de-a lungul vieţii. Ce voiam să ştiu cândva poate că ştiu acum, dar apoi apar întrebări noi, diferite - ar trebui să punem necontenit întrebări, cred sincer că efortul de a găsi răspunsurile ne ţine în viaţă în nenumărate sensuri şi da, când oamenii pe care-i iubim nu mai sunt cu noi, atunci parcă ne dorim mai abitir să-i luăm la întrebări.
- O necontenită și veșnic schimbătoare întrebare, așadar… Care crezi, Nino, că-i cea mai mare greșeală a oamenilor - de la începuturile lor până astăzi? Dar acel „ceva” care ține umanitatea pe linia de plutire, ba, poate, o și înalță din când în când?
- Suntem fiinţe umane şi asta înseamnă că purtăm în noi tot ce e monstruos, precum şi tot ce e mai frumos şi plin de omenie. Din păcate, aşa stau lucrurile şi învăţăm foarte puţin din istorie. În privinţa asta, presupun că suntem fix la fel cum eram acum 5.000 de ani: dovedim aceeaşi înclinaţie spre violenţă, acelaşi egoism şi aceeaşi reacţie refractară la a învăţa ceva nou. Dar nu vreau să văd totul dintr-o perspectivă pesimistă, învăţăm câte ceva, totuşi, evoluăm, suntem capabili şi să iertăm, să iubim şi să fim îndurători. Purtăm în noi toate lucrurile astea şi sunt convinsă că avem de ales (în general), că întotdeauna putem decide ce şi cum vrem să fim.
Blestemul Georgiei
- Georgia i-a dat lumii (și) pe I.V. Stalin (Dzhugasvili/ Koba) și pe L.P. Beria, doi dintre cei mai huliți bărbați din istoria omenirii, personaje prin deviere în „A opta viață”. A beneficiat Georgia cea însorită, în baza acestor descendențe, de un regim sovietic preferențial, adică mai bun, mai ales în primii ani de comunizare? Cum crezi, Nino, că au influențat aceste întâmplări biografice destinul Țării kartvelilor? A fost de bine, ori de rău?
- Georgia nu a avut deloc de câştigat din acest lucru. Din contră, dacă e să ne uităm la perioada terorii staliniste, numărul de victime din Georgia este considerabil mai mare în raport cu numărul de victime din celelalte republici sovietice. Şi, din cauza rolului jucat de Stalin, relaţia cu Rusia este încă şi mai tensionată decât cu alte republici sovietice, poate. Aş spune că apartenenţa etnică a lui Stalin a fost un blestem pentru ţara mea, pe toate planurile. În mod absurd, au existat şi poate încă mai există georgieni care ignoră acest fapt şi care simt o anumită mândrie pentru că Stalin a ieşit victorios din război, uitând toate actele de represiune şi milioanele de oameni ucişi şi identificându-se cu autorul unor crime în masă. O mândrie macabră!
Tinerețe pierdută
- Fără îndoială. Și totuși ea e încă vie, palpabilă.
- Din păcate…
- Ai intenționat inițial, în timpul cercetărilor pentru „A opta viață”, să schițezi o istorie a Georgiei anilor ’90, una doldora de violențe, crize economice, dezechilibre sociale, pentru a coborî până la urmă pe firul istoriei până înainte de Revoluția din Octombrie. Spune-ne, Nino, cum arăta Georgia/Tbilisi în vremea copilăriei tale? Ce te-a marcat? Ce v-a determinat să apucați calea exilului? Ai emigrat împreună cu mama ta, nu? A fost Germania singura opțiune? (a contat probabil faptul că studiasei deja limba germană la școală, în Tbilisi)
- Mi-am trăit copilăria în condiţii foarte vitrege: războaie, probleme socio-economice, răsturnări politice, multă violenţă etc. Cu toate acestea, eu am fost ocrotită, eram prea mică spre a-mi da seama ce se întâmplă şi părinţii mei s-au străduit să menţină un oarecare grad de normalitate. Cum făceau majoritatea adulţilor atunci, și ai mei au încercat să-şi protejeze copiii. Încă râdeam des, eram înconjuraţi de muzică, era multă solidaritate, oamenii încercau să se ajute reciproc spre a putea supravieţui şi mă bucur că nu eram adult pe-atunci şi n-a trebuit să duc povara responsabilităţii. Le-a fost incredibil de greu, şi-au pierdut cei mai frumoşi ani din viaţă, şi-au pierdut tinereţea. Ne-am mutat în Germania din motive pur economice: nu se găsea nimic de lucru și mama a apucat un loc de muncă în Occident, pe termen scurt, cât să ne descurcăm. Nu ne propuseserăm să rămânem deoarece toată lumea şi-a închipuit că acea perioadă dificilă va trece rapid. Din păcate, n-a fost aşa.
O curiozitate
- Cum ați reușit să vă adaptați într-o țară foarte diferită - ca mentalitate, în primul rând - de Georgia? Te-a bătut vreodată gândul revenirii în patria natală, Nino?
- Inițial am mers să fac şcoala în patria lui Goethe. A fost o etapă a vieții, consumată între 12 şi 14 ani. Apoi m-am întors în Georgia. Îmi era foarte dor de casă. Ulterior, pe la 20 de ani, am revenit la studii în Germania.
- A fost un du-te, vino…
- Da, iar după alți patru ani chiar mi-am dorit să mă stabilesc în Germania. Și am făcut-o. Bine, am fost într-o poziţie privilegiată pentru că deja vorbeam limba, iar cultura germană îmi era familiară. În pofida acestor avantaje, a fost un proces lung de adaptare, foarte greu, care a durat mult și poate încă mai durează. Curios lucru, cu cât trăiesc mai mult timp în Germania, cu-atât mai georgiană mă simt.
Vis pentru copii
- Cea mai frumoasă propoziție de la începutul dialogului nostru! Cum așa?
- Am copii, mă gândesc adesea să mă întorc pentru câţiva ani în Georgia, astfel încât urmașii mei să poată cunoaşte această latură a identităţii lor. Probabil că n-aş putea să mă întorc definitiv, dar cu siguranţă mă văd rămânând câţiva ani acolo.
- Să-ți trăiască! Și să-i duci în casa Georgiei.
- Mulțumesc.
- Te tragi din răsad georgian altoit pe fibră teutonă, așadar avem în comun un trecut comunist și o istorie prezentă - Germania și România sunt, până la urmă, două state membre ale Uniunii Europene, fie și în contextul unei Europe cu mai multe viteze. Ce crezi (și de ce) că ne aseamănă mai mult, Nino, trecutul ori prezentul?
- Prezentul decurge întotdeauna din trecut. Aşadar, presupun că avem în comun multe aspecte din prezent care sunt consecinţe ale unor eşecuri din trecut. Dar nu ştiu îndeajuns de bine situaţia politică şi socială din România de azi spre a discuta mai în detaliu acest subiect.
Vom înlocui vreodată limbajul armelor?
- Pomenești la un moment dat în carte, fugitiv, despre cuplul Ceaușescu, eliminat de români de pe scena vieții prin împușcare. Iată, deci, două societăți post-sovietice - Georgia și România - încercând să lepede zăbala rusească prin acte de un teribil impact emoțional. Crezi că ne vom vindeca vreodată de violență, Nino? Vom învăța oare s-o înlocuim cu ceva mai bun? Ori te pomenești că nu suntem capabili să deprindem mare lucru din greșelile trecutului?
- Tema asta mă deprimă foarte tare, mai ales când mă uit la situaţia actuală de pe glob şi văd ce se întâmplă în Ucraina, sau în Gaza. Oare de ce trebuie să revenim iar şi iar la violenţă, de ce nu putem proceda altfel, de ce nu învăţăm să comunicăm altfel decât prin limbajul armelor? Dar nu vreau să deznădăjduiesc cu totul. Vreau să cred că există şi trebuie să existe alte căi, că vom ajunge în acel punct la un moment dat. Oricum, nu pare că se va întâmpla în secolul acesta... Nu ştiu cât sânge mai trebuie să curgă înainte ca omenirea să simtă imperativul de a învăţa un nou limbaj. Şi totuşi, sper sincer că într-o zi va simţi acest impuls spre mai bine.
Scrisul e înțelegere, nu terapie
- Gata, să lăsăm deoparte bubele și mucegaiurile omenirii, chit că din ele s-au tras cărți tulburătoare. Dezvăluie-ne mai bine, Nino, de ce scrii? Ce-ți oferă scrisul?
- Scriu de când mă ştiu, scriu deoarece mă ajută să găsesc un înţeles, deoarece simt nevoia, deoarece mă ajută să mă concentrez, deoarece vreau să înţeleg nişte lucruri, deoarece vreau să mă cufund în aceste lucruri, deoarece prin intermediul personajelor mă înţeleg şi îmi înţeleg viaţa un pic mai bine. Dar scrisul nu este câtuşi de puţin un exerciţiu terapeutic pentru mine. Nu e prin definiţie ceva liniştitor, uneori poate fi o experienţă dureroasă, stingheritoare şi deprimantă, dar pentru mine este cea mai bună metodă de a face faţă vieţii.
Carte preferată: „De ce fierbe copilul în mămăligă”
- Cine sunt scriitorii tăi preferați? Dar cele mai iubite 7 cărți, cărțile care ți-au marcat într-un fel sau altul viața?
- Nu-mi place această întrebare. Nu pot să aleg „7 melodii preferate” sau „7 cărţi preferate”. Am citit şi voi citi nenumărate cărţi minunate - caut teme şi autori în funcţie de punctul în care mă regăsesc în viaţă. Lista se tot schimbă.
- Altfel, atunci: știi vreun scriitor sau artist român? Te-ai regăsit emoţional în vreun text sau vreo operă de artă vizuală semnată de un român, fie că mai este în viaţă sau nu?
- Da, una din cărţile mele preferate este a unei autoare de origine română, care a scris în limba germană: „De ce fierbe copilul în mămăligă”, de Aglaja Veteranyi. O carte incredibilă, autobiografică, plină de cruzime şi dragoste! Scrisă exclusiv din perspectiva unui copil.
Un București numit plăcere
- De o autoare care s-a sinucis prin înec. Un destin frânt la doar 39 de ani. Dar să nu dăm șuetei noastre o notă tragică… Spune-ne mai bine ce gânduri/ sentimente îți induc aceste două cuvinte: România&român? Sinceră să fii, Nino!
- Am vizitat România de două ori până acum şi în ambele rânduri m-am simţit foarte în largul meu. Avem multe în comun - legate de istorie -, multe probleme similare, chiar şi acum. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp în Bucureşti şi să explorez mai în profunzime cultura locului.
- Trăiești de-o viață printre germani: cum îi percep ei oare pe români? Dar pe georgieni?
- Încerc să nu judec oamenii în funcţie de naţionalitate. Desigur, cu toţii avem culturi şi mentalităţi diferite, dar acest lucru e un avantaj, nu un minus. Şi îmi place să glisez de la o cultură la alta. Ceea ce iubim la oameni este caracterul, nu naţionalitatea. Există imbecili în rândul georgienilor şi germanilor şi, totodată, există oameni minunaţi. Treaba asta e valabilă în toate ţările. Uneori poate fi obositor să trăieşti în spaţiul dintre două culturi, nu-ţi găseşti locul nicăieri, de fapt, şi totuşi eu consider că e un mare privilegiu. În secolul XXI se impune să reabordăm problema identităţii naţionale. Până acum, n-am avut nimic de câştigat din treaba asta. Vedem şi în ziua de azi efectele pe care le are acest mit pervers (despre naţiuni măreţe) asupra oamenilor, cât de mult rău face. Cred că patriotismul lipsit de spirit critic este foarte periculos.
O definiție (și nicio rețetă)
- Ce-i frumusețea, Nino?
- Frumuseţea este un concept extrem de subiectiv. Mie-mi pot părea frumoase lucruri pe care alţii nu le consideră deloc frumoase, şi invers. Cred că frumuseţea se naşte întotdeauna din interacţiunea dintre obiect şi privitor. Adesea mi se par frumoase lucruri sau persoane care emană o anumită naturaleţe, care par împăcate cu sine şi cu lumea. Ceva sau cineva care e în locul potrivit, la momentul potrivit şi, mai presus de orice, care nu încearcă să pară altceva sau altcineva decât este.
- La final, o rugăminte: dăruiește-ne, de știi, o rețetă de ciocolată. Poate nu chiar pe cea pomenită în „A opta viață”…
- Nu am nicio reţetă şi, dacă aş avea, desigur că aş ţine-o secretă. (râde) Spre a evita noi nenorociri.
Despre autoare
Nino Haratischwili s-a născut la Tbilisi în 1983, iar în prezent este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010) a fost distins cu premiul de debut Buddenbrooks Lübeck, care a fost urmat de numeroase nominalizări și premii pentru Mein sanfter Zwilling (2011). Romanul-fenomen A opta viață (Pentru Brilka), apărut în 2014, a fost tradus în peste 25 de limbi și a devenit un bestseller la nivel mondial. A fost nominalizat la Europese Literatuurprijs (2018) și la International Booker Prize (2020) și a fost distins cu Warwick Prize for Women in Translation (2020). Cel mai recent roman al său, The Lack of Light (2022), a fost primit cu entuziasm de public și de critici.
„Voiam doar să-mi înţeleg un pic mai bine istoria, originile, voiam să ştiu de unde provin, pentru că într-o zi, la câţiva ani după ce mă stabilisem în Germania, mi-am dat seama că ştiam întreaga istorie a secolului XX doar din perspectiva occidental.”, Nino Haratischwili, scriitoare
„Viaţa şi dragostea într-o dictatură sunt complet diferite de viaţa într-o ţară liberă. Ȋn acest sens, iubirea este totodată un act politic. Şi asta am vrut să reprezint.”, Nino Haratischwili
„Pentru mine, iubirea este un echilibru foarte delicat între libertate şi apartenenţă.”, Nino Haratischwili
„Suntem fix la fel cum eram acum 5.000 de ani: dovedim aceeaşi înclinaţie spre violenţă, acelaşi egoism şi aceeaşi reacţie refractară la a învăţa ceva nou.”, Nino Haratischwili
912 pagini i-au fost necesare scriitoarei Nino Haratischwili pentru a duce la bun sfârșit „A opta viață” (ediția în română)
„Apartenenţa etnică a lui Stalin a fost un blestem pentru ţara mea, pe toate planurile.”, Nino Haratischwili
„În mod absurd, au existat şi poate încă mai există georgieni care simt o anumită mândrie pentru că Stalin a ieşit victorios din război, uitând toate actele de represiune şi milioanele de oameni ucişi şi identificându-se cu autorul unor crime în masă.”, Nino Haratischwili
„Curios lucru, cu cât trăiesc mai mult timp în Germania, cu-atât mai georgiană mă simt.”, Nino Haratischwili
